În domeniul educaţional se ştie că există o bază senzorială pentru modul în care învăţăm. 

Predarea/comunicarea înseamnă să transmitem ceea ce vedem, auzim şi simţim către altcineva. Avem nevoie să îi facem pe elevi să vadă imaginea, să audă sunetele şi cuvintele şi să simtă emoţiile legate de acel lucru nou pe care îl învaţă. Mai rar gustul şi mirosul. Nu este nici magic, nici dificil, dar este important. O mare parte din ceea ce oamenii numesc „dificultăţi de învăţare” sunt doar indicii ale faptului că modul în care folosim informaţia senzorială nu funcţionează foarte bine. 

În acelaşi timp însă, mulţi oameni par să aibă în primul rând dificultăţi în a vedea imagini clare în mintea lor. Unii au probleme şi în a auzi sau a-şi aminti voci sau cuvinte sau chiar să dea atenţie la ceea ce simt. În cele mai multe cazuri este vorba doar de a exersa la ce anume dai atenţie. Ideea este de a face gândurile noastre interne clare pentru noi ca apoi să le putem face clare pentru copiii noştri. 

În opinia mea, există două părţi principale în a face bine acest lucru. Mai întâi avem nevoie să fim capabili să le dăm acces la imaginile, sunetele şi emoţiile de care au nevoie pentru a integra o nouă informaţie. Apoi, şi mult mai important pe termen lung, avem nevoie să îi ajutăm să îşi dezvolte abilităţile de a fi capabili să îşi folosească bine toate simţurile ca să înţeleagă uşor diferitele tipuri de informaţii şi să fie capabili să înveţe de la oricine, indiferent ce fel de informaţie senzorială le dă acea persoană. 

Una din dificultăţile cele mai mari dintre studenţi şi profesori vine din nepotrivirea dintre modul în care profesorul expune informaţiile şi modul în care studentul le preia. Dacă profesorul pune totul doar în cuvinte şi studentul are nevoie de o imagine conectată la un sentiment este foarte dificil să faci transferul informaţiei. Şi despre asta e vorba: despre transferul informaţiei de la un simţ la altul. Dacă relaţia dintre profesor şi elev nu este foarte bună, totul devine şi mai dificil. De aceea punem foarte mare accent pe relaţie. 

Un mod util de a-ţi ajuta copilul să înveţe este că îi spui cum înţelegi tu ceva, nu ce înţelegi, ci cum. Ce imagini, sunete, cuvinte şi emoţii te fac să înţelegi ceea ce ştii? Cum poţi să trasnmiţi asta copilului într-un mod care să îl determine să îl repete uşor şi natural? Din nou, secretul în predare este să fii capabil să transferi ceea ce ştii: imaginile, sunetele şi emoţiile tale astfel încât copilul să obţină în mintea lui ceea ce a fost iniţial doar în mintea ta. Ca să faci asta de cele mai multe ori trebuie să fii capabil întâi să afli ce este în mintea ta. S-a dovedit că de fiecare dată când vorbim, avem tendinţa să folosim preponderent doar unul din sistemele reprezentaţionale sau maxim două, uneori. De obicei, dacă gândim în imagini, folosim cuvinte vizuale, dacă ne amintim sunete sau cuvintele cuiva, vorbim în cuvinte auditive şi dacă simţim, vorbim în cuvinte kinestezice. Acest lucru e valabil şi pentru copii. Este de asemenea adevărat că de cele mai multe ori când doi oameni se înţeleg înseamnă că vorbesc în acelaşi sistem reprezentaţional. Se spune că „vorbesc aceeaşi limbă”. Aşadar, putem folosi acelaşi sistem reperezentaţional în care vorbeşte copilul nostru dacă vrem să întârim comunicarea cu el sau dacă vrem să îl ajutăm să înveţe. 

Unul din lucrurile care fac predarea mai uşoară e să ascultăm atent limbajul pe care îl folosesc copiii noştri când vorbesc. Noi comunicăm în cuvinte, dar de asemenea în tipare de cuvinte şi idei. Noi spunem oamenilor modul în care gândim despre lucruri prin cuvintele pe care le folosim, în mod special prin cele senzoriale. Se întâmplă prin verbe, adjective sau adverbe. Aceste cuvinte spun oamenilor cum noi ne reprezentăm ceea ce spunem. Pe lângă cuvintele nespecifice pe care le folosim, limbajul nostru conţine indicii despre sistemele reprezentaţionale pe care le folosim predominant: vizual, auditiv, kinestezic. Cuvinte vizuale: a vedea, a observa, a te uita, a examina, a privi, a surprinde, etc. Cuvinte auditive: a asculta, a auzi, a întreba, a vorbi, a cânta, a ruga, etc. Cuvinte kinestezice: a musca, a lovi, a simţi, a atinge, a cădea, a lega, a te căţăra. Cuvinte nespecifice: a fi, a avea, a gândi, a şti, a deveni, a înţelege, etc. 

A învăţa să auzim aceste tipuri diferite de cuvinte în limbajul copiilor noştri şi să le folosim noi înşine în comunicarea cu ei poate să ajute foarte mult în transferarea informaţiei către ei. De aceea, atunci când vrem să îi învăţâm pe copiii noştri un lucru, putem înainte să îi întrebăm ce ştiu ei deja în legătură cu aceasta, ce gândesc ei deja. Astfel după ce descoperim ce sistem reprezentaţional predomină în vorbirea lor, putem apela la el pentru explicaţiile nostre ulterioare. Mai încolo, după ce stăpânim acest sistem, putem adăuga în discuţiile noastre şi cuvinte din alte sisteme reprezentaţionale pentru a le lărgi aria de exprimare. 

De aceea e bine ca unui copil să i se pună la dispoziţie pentru a învăţa instrumente care fac apel la cât mai multe sisteme reprezentaţionale: cărţi, planşe, imagini, diagrame, carduri – pentru canalul vizual, CD-uri, cântece, versuri, sunete – pentru canalul auditiv, sfori, cutii, forme geometrice, mulaje, materiale, decupaje, obiecte, chiar si persoane, etc – pentru canalul kinestezic. 

Mai mult, putem împărţi orice sarcină în paşi mai mici (senzoriali) prin ceea ce se cheamă analiza sarcinii. De exemplu, dacă vrem să învăţăm un copil mic să dea telefon bunicii, paşii ar fi: 

- Ia telefonul şi pune-l la ureche ( miscare fizică, kinestezică) 

- Ascultă tonul (auditiv)

- Află numărul (a vedea dacă îl citeşte sau a auzi daca i-l spune cineva)

- Formează numărul, apasă fiecare buton în ordine (a vedea, a te mişca)

- Ascultă cum sună (auditiv) - Vorbeşte după ce răspunde (auditiv)

- Apasă pe butonul de închidere după ce termini (kinestezic) 

Deci ca să descrii acest proces copilului e cel mai bine să foloseşti cuvinte potrivite canalului vizual, auditiv sau kinestezic de la fiecare pas. Pare evident să facem acest lucru, dar de multe ori sărim paşi sau ne exprimăm prea vag, astfel încât copilul nu înţelege ce are de făcut sau nu face cum trebuie. Aceste reguli sunt importante mai ales atunci când avem de trasmis lucruri care sunt complicate, dificile sau noi pentru copil. Una e să afli ce imagini, sunete, emoţii ai în minte atunci când auzi cuvântul „scaun” şi alta când auzi cuvântul „electricitate”. Dacă pentru „scaun” aproape toţi vedem imaginea unui scaun sau simţim că stâm pe el, pentru „electricitate” unii poate văd scântei, lumină, cabluri sau diagrame. Alţii poate simt un şoc electric amintindu-şi cum s-au curentat. Alţii poate aud cuvinte precum „lumină” sau „putere”. 

În cazul în care ne adresăm unui grup cel mai bine e să folosim cuvinte din toate canalele senzoriale. Marii vorbitori fac acest lucru în mod natural. Profesorii cei mai buni sunt cei care îi lasă pe elevi cu un set complet de imagini, sunete şi emoţii în urma predării lor. Așa cum spunea şi John Locke înainte de anul 1700: „nu e nimic în minte care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri”.

* traducere şi adaptare din cartea "Teaching Learning: Helping Your Kids Gain the Learning Skills They Won't Get Taught in School" - Sid Jacobson